Aseară, în cadrul emisiunii turcite Proiect de preşedinte s-au prezentat rezultatele unui sondaj online prin care s-a încercat identificarea imaginii ideale românilor despre preşedintele ţării. De asemenea sondajul a inclus şi stabilrea ierarhiei candidaţilor pentru funcţia de preşedinte în intenţia de vot a internauţilor.
Trebuie spus din capul locului – fapt de altfel recunoscut şi de participanţii la emisiune – că rezultate sondajului sunt lispite de reprezentativitate atât raportat la populaţia României, cât şi la populaţia internaută ca întreg. Cel mult, sondajul poate fi considerat reprezentativ la nivelul vizitatorilor site-urilor realitatea.net şi cotidianul.ro, respectiv a acelor vizitatori gata să-şi dea clickul-vot pe site-uri.
Surprinzătoare sunt două aspecte ale acestui sondaj:
deşi toată lumea era de acord, inclusiv moderatorul, asupra nevalidităţii sondajului, întreaga emisiune a fost dedicată acestuia
rezultatele privind intenţia de vot nu au fost publicate decât în timpul emisiunii, pe site fiind vizibile doar cele referitoare la trăsăturile psiho-fizice ale preşedintelui (întrebări cam stupide, circumscrise a ceea ce numesc sindromul Libertatea). De ce? Probabil de jenă…
Prin urmare – tercem la concluzii sărind câteva premise intermediare uşor de intuit:
fie emisiunea (cu sondaj cu tot) a fost făcute doar de dragul audienţei ieftin câştigate - costurile unui sondaj bazat pe o metodologie ştiinţifică fie şi doar pentru investigarea mediului online ar fi fost substanţiale,
fie a fost dedicată câştigătorului, uşor de intuit pentru orce cunoscător mediu al profilului socio-demografic şi cultural al internautului în general, şi cu atât mai mult al celui ce face parte din audienţa celor două site-uri publicaţii.
Cu aceste concluzii intermediare şi care nu se exclud reciproc, ajungem la cea finală pe care o las deschisă: publicul ţintă al versiunii online al celor două publicaţii poate fi caracterizat ca fiind, în imensa sa majoritate, un susţinător al unor reprezentanţi ai dreptei: candidatului PNL, Crin Antonescu, urmat, e drept, cu 50% mai puţine click-uri de Mugur Isărescu (ne amintim, fost candidat al CDR 2000), respectiv Ion Ţiriac, om de afaceri proeminent.
Oare tot acest complex de premise – publicarea rezultatelor unui sondaj nevalid, dedicarea unei întregi emisiuni acestuia moderate de un jurnalist de succes şi având invitaţi de marcă din tagma gazetarilor – nu ne spune ceva despre cele două reprezentate ale mass media românească în această campanie electorală?
În buna tradiţie românească a împăcării în urma unei bălăcăreli pline de atitudine – probabil conform unei neaoşe reprezentări a conceptului de toleranţă -, Vasile Dâncu îşi reîntoarce faţa către Mircea Geoană. Şi nu aşa cum ne-am fi aşteptat, ci cu osanale aduse liderului oficial al PSD care “a demonstrat că are mai multe calităţi decât credeau alţii”, care “a gestionat bine partidul” şi are meritul de a “băga PSD la guvernare” (declaraţie pentru Q magazine).
Butadis butandum butăşire
Fostul Vicepreşedinte pe domeniul Analiză politică şi comunicare al PSD îşi continuă discursul laudativ, extinzându-l la nivelul întregului partid, evidenţiind “maturitatea acestuia de a nu mai opera pe baza unei logici binare”, logică binară pe care o enunţă plastic prin butada “pe scut sau sub scut”(sic!).
Pe lângă formularea eronată pe care o dă dictonului spartan – în fapt este “Cu acesta (n.n. scutul) sau pe el” – schimbând uşor sensul -, domnul Dâncu ne transmite, probabil fără voia sa, un mesaj mult mai interesant:
PSD Minima Moralia
Din discurs reiese că întâiul comunicator al partidului nu agreează viziunea tranşantă asupra lumii specifice educaţiei spartane, ci vede un anumit tip de flexibilitate benefică în strategia recentă a PSD.
Ce nu ne spune domnul Dâncu în mod direct este că în politică nu este loc de valori precum moralitate puternică, respectiv a pune mai presus interesul Spartei (n.n. cetăţii, poporului) decât cel personal – valori specifice civilizaţiei spartane.
Ce mă surprinde este altceva: anume că domnul Dâncu a avut probabil un văl peste ochi din momement ce nu a observat că, de fapt, valorile pe care le înfierează nu au făcut niciodată parte dintre cele asumate de PSD. A acuza de moralitate un partid condus de triade gen Mitrea-Năstase-Iliescu denotă fie o rătăcire temporară, fie dl Dâncu este păcălitul prin excelenţă.
Sau poate suntem doar în campanie electorală, iar partidul îşi strânge rândurile.
Sfatul meu pentru PSD: schimbaţi-vă comunicatorul cu un strateg care ştie să-l valorizeze pe Leonida(s). Cel de de la Termopile, nu cel faţăcu reacţiunea.
Un nou scandal mediatic artificial a fost iscat de intenţia Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Mures de a cumpăra, prin licitaţie, ţăgări pentru persoanele cu handicap din centrele de asistenţă socială.
Intoxicaţi deja de ştirile şi toc-şourile pe această tema, cei mai mulţi dintre noi deja au înţeles enormitatea măsurii DGASPC şi, abdicând de la o analiză simplă, dictată de bunul simţ, au preluat pur şi simplu sentinţa mediatică: o instituţie a statului, prin reprezentantul sau, dl Schmidt Lorand, încalcă legislatia tarii, încurajând consumul de produse supuse taxei pe viciu.
Pentru a-i asigura audienţă, pe mai toate canalele media, numele instituţiei este prezentat incomplet – Direcţia pentru Protecţia Copilului (vezi sublinierea de la începutul articolului), iar ştirea are de obicei un subtitlu de genul Ţigări pentru copii, suficient am spune pentru ca privitorul să îşi formeze automat o opinie despre caz.
Pentru a contracara această primă opinie creată sub impactul titlurilor, ţigările sunt destinate persoanelor cu handicap fumătoare din centrele aflate în subordinea DGASPC. Din păcate, sindromul Libertatea devine din ce în ce mai răspândit şi se cronicizează chiar pentru publicaţiile şi canalele TV care se doreau serioase.
În ceea ce priveşte legitimitatea acţiunii şi stigmatizarea promotorului acesteia, analizele au alunecat în diverse chestiuni fără legătură directă cu cazul dare, dar cu impact la public dat fiind tocmai statutul lor problematic: legalizarea consumului de droguri, cheltuirea nejustificată a banilor publici sau teoretizări sterile despre tehnicile de terapie şi implementarea acestora în bla, bla, bla… Aproape orice subiect cu sau fără legătură cu situaţia dată a fost luat în considerare şi o mulţime de indivizi au înfierat pe rând, fiecare conform priceperii şi interesului său, acţiunea dlui Schmidt.
Un singur lucru a lipsit din această dezbatere: bunul simţ.
Orice fumător sau fost fumător cunoaşte şi recunoaşte efectele dependenţei faţă de fumat şi stările de nervozitate pe care le provoacă lipsa ţigărilor. Iar ca fost fumător, cu atât mai mult ai experienţa, uneori vecină cu demenţa, a procesului de renunţare la fumat.
În acest context vă provoc la un simplu exerciţiu de imaginaţie: gândiţi-vă ce înseamnă şi cum se manifestă această de pendenţă la un om cu probleme psihice, un om pentru care starea normală este aceea de nervozitate permanentă pe care, cu resurse limitate, încearcă să o ţină sub control, iar orice schimbare de condiţii are un efect aproape instantaneu de alterare a comportamentului. În aceste condiţii cred că nu exagerez dacă spun că privarea bolnavului de posibilitatea de a-şi satisface acest viciu poate fi numită pur şi simplu tortură, iar o politică orientată în acest sens nu reprezintă decât o politică teroristă.
Cred că situaţia trebuie însă tratată însă în afara acestei ştiri şi anume cred că acest Schmidt a supărat din păcate pe cineva şi trebuie mazilit. Pentru că nu pot accepta că vocile care ne reprezintă, indiferent de ce parte a baricadei politice ne aflăm, sunt atât de idioate încât neagă evidenţa sau pur şi simplu aceasta nu li se relevă.
Ca o recunoaştere şi o cinstire a credinţei creştine a poporului român, Guvernul României aprobă prin Legea nr. 202/2008 – MO 728 din 28.10.2008 două noi sărbători legale, materializate ca zile libere pentru omul muncii:Rusaliile şi Sf. Maria.
Credinţa poporului român transpare pe de o parte din datele statistice (86,8% se declară creştini ortodocşi, iar 4,7% creştini romano-catolici, conform recesământului din 2002), iar pe de altă parte din încrederea foarte mare în Biserică, aşa cum reiese ea din toate cercetările sociale şi sondajele de opinie (80-90% declară o încredere mare şi foarte mare în aceasta).
Pentru oricine are o reprezentare cât de cât conturată a ceea ce înseamnă creştin – măcar de la televizor – trebuie să aibă o oarecare cunoştinţă despre normele morale şi, implicit, limitările în ceea ce priveşte manifestarea socială. Fără să fie neapărat un habotnic, creştinul de rând nu poate decât să condamne o serie de comportamente, în concordanţă cu normele şi valorile credinţei sale. Un creştin total tolerant sau open mind nu ar mai fi creştin sau nu ar fi decât un ipocrit.
Aprobarea (a 6-a oară?) a paradei comunităţii de sodomiţi şi lesbiene nu înseamnă decât o palmă dată acestui popor pe care guvernanţii noştri s-au prefăut că-l respectă printr-o mişcare ce nu ascundea decât încă o tactică pentru a mai aduna un pic de capital politic. Din păcate însă nu facem decât să întoarcem şi celălalt obraz, la gândul că aşa ne vor europenii – aşteptând cuminţi să ne-o tragă în speranţa că la un moment dat vom fi de-ai lor.
Deşi într-o poziţie incomodă, ne vom bucura de grătărelul pe care îl vom face în aceste noi zile libere, iar singurele referiri la această mult trâmbiţată sărbătoare a toleranţei probabil vor fi doar cele câteva glume deocheate despre mărarul ce ieşea de sub sutienul miselor pe care probabil le-am văzut la ştiri.
Iar urma palmei despre care vorbeam mai sus va fi spălată cu un strop în plus de berică, iar credinţa va rămâne la fel de (ne)chestionabilă, cu sau făr Gay Fest 2009.
Interesant cum mai toate publicaţiile şi posturile TV ţin să îşi asume, prin articolele sau emisiunile promovate, o poziţie tranşantă şi neechivocă în raport cu anumite chestiuni politice sau sociale. O atare atitudine însă nu este precedată de o recunoaştere făţişă a taberei alese, ci totul se desfăşoară sub semnul ipocriziei, clamând neutralitate şi echidistanţa jurnalistică.
Revista Q Magazine (probabil nu aţi auzit de ea, dar calitatea hârtiei o prezintă ca o publicaţie de rang înalt) şi-a dedicat 9 pagini (coperta 1 şi 8 pagini de interior, reprezentând circa 10% din spaţiul total) unei teme care părea să nu nască totuşi atâta pasiune: candidatura Principelui Radu (vezi articolul aici).
Portretul de pe copertă transformă revista, fără voia ei, mai degrabă într-un afiş electoral al Principelui. Hilar, aş spune, pentru că doar la o analiză atentă ai surpriza să vezi că de fapt revista se vrea anti-Principe: titlul colţul drepata jos – Figurant de Cotroceni -, iar tehnica de fotografiere – sepia. Bineînţeles, titlul maliţios nu este vizibil ochiului grăbit al celui neinteresat de revistă în sine, în schimb calitatea fotografiei, chiar dacă în sepia, transmite o imagine pozitivă Principelui.
Dar Q nu se opreşte aici cu eroaraea în ceea ce priveşte discordanţa între scopul urmărit prin maliţiozitatea lipsită de subtilitate din articol şi fotografiile – unele cu adevărat artistice – în care Principele este prezent alături de ceilalţi membrii ai casei regale.
Şi cum imaginile sunt cele care îţi rămân după ce ţi-ai
pierdut timpul citind un articol dezlânat şi deranjant
detendenţios chiar şi pentru un nesimpatizant al
Principelui, putem spune că revista Q ne-a dat un exemplu
aproape şcolăresc despre cum poţi să ratezi din cauza formei transmiterea mesajului.
Iată cum Principele Radu este condamnat să iasă din încurcătură ajutat de incompetenţa partenerilor contracandidaţilor săi.
Şi la mai mare!
P.S. Fotografiile din acest post sunt preluate din revista Q magazine.
Pentru prima oară l-am văzut live pe unul dintre acei jurnalişti omniprezenţi in ziare sau pe la talk-show-rile TV.
Bătrân, gârbovit, cu privirea plecată în pământ, cărând cu greutate o geantă imensă din care se ivea un vraf de hârtii dezordonat îndesate. Probabil înăuntru se găsea şi un laptop judecând după greutatea care îl făcea să îşi contorsioneze spatele în efortul de a o căra.
Cuminte la semafor, a traversat strada la culoarea verde.
Anii de servitute gazetărească în slujba unui mogul sau altul se văd, emană din întreaga lui fiinţă.
Acum 20 de ani voia să arunce în aer Casa Republiciii şi Casa Scânteii. Apoi s-a dedicat criticii puterii. Astfel, şi-a asigurat o clientelă permanentă: opoziţia.
La prima vedere o mişcare cu un mesaj de pace, înţelegere şi acceptare reciprocă lansat chiar de la vârful ierarhiei celor trei biserici abrahamice, ecumenismul nu este altceva decât manifestarea în câmpul religios al conceptului de corectitudine politică.
Înscriindu-se pe linia democratizării tuturor structurilor şi valorilor culturale ecumenismul nu reprezintă decât o altă armă orientată spre ştergerea diferenţelor şi uniformizării oamenilor, reduşi astfel la statutul de cetăţeni ai unui sat global.
Ecumenismul - Erezia democratiei
Mişcarea ecumenică se relevă ca o mişcare cu efecte dintre cele mai profunde la nivelul conştiinţei de grup şi individuale, căci ce poate fi mai dezrădăcinant decât renegarea poate celui mai important filon al moştenirii tale: credinţa.
Originea comună a celor trei religii abrahamice nu presupune şi identitatea acestora, tot aşa cum pentru un evoluţionist originea comună a omului şi babuinului nu lasă loc pentru împrecherea între cele două specii.
Evoluţia societăţilor în care s-au dezvoltat fiecare dintre aceste religii a însemnat şi apariţia şi adâncirea unor diferenţe profunde şi insurmontabile, diferenţe care au conturat conştiinţe colective şi au dat sens istoriei.
Astăzi însă ni se spune că de fapt aceste diferenţe pot fi depăşite, respectiv că ele în sine reprezintă ori s-au constituit doar alibiuri perverse propagandistice ale celor ce au urmărit puterea temporară, punându-şi pe frunte mitre false, cu forme şi culori înşelătoare, liber alese.
Un ultim gând însă: acceptarea celorlate confesiuni nu presupune în definitiv negarea propriei religii prin reconsiderarea Adevărului drept nu tocmai unicul, ci unul printre altele?
Un sondaj realizat de CCSB îl creditează pe Principele Radu cu 10% din intenţia de vot a românilor pentru funcţia de Preşedinte al României. Pe locul întâi în preferinţele electoratului se plasează în continuare Traian Băsescu cu 41%, urmat de foarte departe de Mircea Geoană cu 21%, respectiv de Crin Antonescu cu 18%.
Acelaşi institut însă a realizat un sondaj în luna februarie, iar o scurtă analiză comparativă ne relevă faptul că Traian Băsescu a intrat pe o linie descendentă. Pe de altă parte însă, o creşetere considerabilă o înregistrează Crin Antonescu, acesta înregistrând o creştere spectaculoasă de circa 13 procente.
Dacă reţinem faptul că reprezentantul PNL a intrat în cursă cu un capital electoral extrem de mic – de numai 5%, conform sondajului CCSB –, Principele Radu pare să dispună de un avantaj considerabil, având un start susţinut de circa 10% din electorat.
Bineînţeles, ne aflăm doar la începutul campaniei, iar intenţia de vot este slab conturată, ea aflându-se încă într-un stadiu incipient de formare. Aşteptăm cu interes în continuare bălăcăreala ce ne va desăvârşi convingerile.
încercat identificarea imaginii ideale românilor despre preşedintele ţării. De asemenea sondajul a inclus şi stabilrea ierarhiei candidaţilor pentru funcţia de preşedinte în intenţia de vot a internauţilor. 
În buna tradiţie românească a împăcării în urma unei bălăcăreli pline de atitudine – probabil conform unei neaoşe reprezentări a conceptului de toleranţă -, Vasile Dâncu îşi reîntoarce faţa către Mircea Geoană. Şi nu aşa cum ne-am fi aşteptat, ci cu osanale aduse liderului oficial al PSD care “a demonstrat că are mai multe calităţi decât credeau alţii”, care “a gestionat bine partidul” şi are meritul de a “băga PSD la guvernare” (declaraţie pentru 
Protecţia Copilului (vezi sublinierea de la începutul articolului), iar ştirea are de obicei un subtitlu de genul Ţigări pentru copii, suficient am spune pentru ca privitorul să îşi formeze automat o opinie despre caz.
– trebuie să aibă o oarecare cunoştinţă despre normele morale şi, implicit, limitările în ceea ce priveşte manifestarea socială. Fără să fie neapărat un habotnic, creştinul de rând nu poate decât să condamne o serie de comportamente, în concordanţă cu normele şi valorile credinţei sale. Un creştin total tolerant sau open mind nu ar mai fi creştin sau nu ar fi decât un ipocrit.
Interesant cum mai toate publicaţiile şi posturile TV ţin să îşi asume, prin articolele sau emisiunile promovate, o poziţie tranşantă şi neechivocă în raport cu anumite chestiuni politice sau sociale. O atare atitudine însă nu este precedată de o recunoaştere făţişă a taberei alese, ci totul se desfăşoară sub semnul ipocriziei, clamând neutralitate şi echidistanţa jurnalistică.
Şi cum imaginile sunt cele care îţi rămân după ce ţi-ai
